apă de ploaie

aștept. și sper. sper să apară cât mai repede. să apară înainte să-mi explodeze capul prea plin de gânduri. n-am auzit cazuri, ce-i drept, dar aș putea fi prima.
o să-mi ia ceva să-i spun tot ce am de spus. parcă mă și văd gesticulând și făcând mutre ciudate, cum fac atunci când îmi vine să spun totul în același timp, fără punct și fără virgulă.

verva asta a dispărut odată cu el. a fost ca un doliu. “nu mai spun nimic, nimănui”. nu credeam că golul lăsat va fi atât de mare. și nu credeam că el va dispărea de tot. credeam că va rămâne undeva acolo doar pentru mine. că va rămâne omul căruia eu să-i spun mereu ce am pe suflet. și el să mă asculte. și să-i pese. și poate să-mi dea sfaturi. dar cel mai important, să mă asculte.

de ce nu scriu mai des?

că-mi lipsește disciplina. trăiesc un fel de haos intelectual. dorința de a scrie există, problema stă undeva în interior.

și pentru că nu mai există oameni care să mă inspire. sunt plictisită și caut ceva nou. un mediu nou, oameni noi. altceva.

de ce sunt atât de mulți idioți în țara asta?

ca să învăț eu să fiu mai tolerantă. și voi la fel.

de ce bărbații nu dăruiesc (mai des) flori?

azi m-a lovit curiozitatea și am întrebat oamenii pe mess când au primit/dăruit flori. în mare parte au primit/dăruit cu o ocazie anume. sunt atât de rare momentele în care un bărbat să fac un astfel de gest fără NICIUN motiv. trist!

de ce nu-mi primesc salariul?

hmm…poate nu-l merit. don’t know. dar mă întreb…zilnic.

de ce nu reușesc să fac blogul ăsta să meargă și pe IE?

habar n-am. doar blogway știe, iar eu mi-am pierdut răbdarea să mai caut o soluție.

tu de ce citești postul ăsta?

astăzi, cea mai mică și mai aiurită dintre zuze a împlinit 23 de ani. așa c-am dat-o la ziar. pentru că noi, celelalte zuze, o iubim mult.

pot să mă transform în prințesă? sau suntem prea multe?

*chance

389 000 de gânduri. toate vin în acelați timp. gândesc prea mult și nici nu știu cum ar fi fost mai bine. așa sau deloc.

mă irită prea multă lume, prea multe situații. sunt încordată. nici măcar atunci când dorm nu-s relaxată. și asta n-are legătură cu nimic. un singur lucru/sentiment mă poate relaxa. și ăla e absent.

mă schimb. mă transform în cineva care nu sunt, doar pentru că am obosit să mai fiu la fel.(pff cred și eu că mă schimb. de vreo lună îmi doresc pantofi cu toc cât mai înalt și pierd ore în șir pe site-uri cu haine. haine care nu-s tricouri, adică)

nu știu ce vreau și de la cine.

Audio clip: Adobe Flash Player (cel putin versiunea 9) este necesara pentru a asculta acest fisier. Descarca cea mai noua versiune aici. De asemenea, trebuie ca JavaScript sa fie functional in acest browser.

(melodia de vineri a lui nenea)

încerc să schimb tema și caut una cât mai simplă. numai că niciuna nu mă vrea pe mine. și nici pe voi. ca atare, cine întâlnește probleme de orice fel să țipe cât îl țin plămânii, că de aici de la mine totul se vede minunat.

later edit: mdeaa. blogul ăsta m-a făcut cu capul așa că o să revin la vechea temă până-mi fac curaj să caut una care să fie ok.

un alt fel de guestpost

Te uiti in jur, sa vezi unde te afli. Cat mai precis. Sa identifici directia din care ai venit. Poate te vede cineva. Poate un prieten, poate o prietena. De-a ei, de-a ta.

Esti intr-un parc in care n-ai mai fost niciodata. Un caine. Apa. Primul sarut cu ea. Prima imbratisare. Prima plimbare. Primele jocuri.

Poate ca nu trebuia sa vii. Dar ce-ar insemna ? Sa nu mai faci nimic? Sa stai ca paraliticul, sa te exprimi exclusiv electronic? Online? Pe blog, pe site, pe twitter, pe facebook?

O femeie cand mai atingi? Cand razi?
Si te duci. Te asteapta, te plimba, se uita la tine, tace. Taci si tu, enorm. Cam cat scrii cand esti departe, cam atat taci cand esti cu ea.

Esti in metrou, te duci sa o vezi. Banal, dar extrem de complicat. Calcule monumentale. Probabilitati. Te ascunzi, esti calm.

Se deschid usile. Oameni coboara, oameni se urca. Ochi. Mii de ochi. E absurd, e inutil. E frumos.

E acolo. E prima oara cand o vezi. Live. Ii e frica. Si tie ti-e.

Poti doar sa o mangai pe par. Poate ca ar fugi daca ai face altceva. S-ar duce repede in casa, s-ar baricada, l-ar lasa pe Pufi paznic si tie ti-e frica de Pufi, Pufi e o bestie. Ar fi sfarsitul.

Din nou metrou, ochi, usi, calm.

Matematica din nou, distante, in metri, in pasi, in secunde. Versiuni pregatite, in functie de situatiile posibile.

Nu se intampla nimic, insa. Respiri. Esti singur din nou, deci esti cu ea din nou. Si poti vorbi.

ahhhhhh cât de dor mi-e de mesajele alea primite în miez de noapte. când abia închideam ochii și telefonul începea să se zbată spasmodic pe lângă pat. și un el, unul oarecare, înșira cuvinte jucăușe care-mi făceau degetele să zbârnâie și mintea să țeasă povești cu feți frumoși și ilene cosânzene. vezi tu, aici nu e vorba de un el anume. ok, pe moment era, dar acum…acum e vorba de altceva. e vorba de sentimentele alea pe care le ai când primești mesajul, când îl citești, când îți muști ușor buzele și debitezi un răspuns care cu siguranță nu va putea fi ignorat, când aștepți minute în șir ca telefonul să mai sune măcar o dată. uneori adormi înainte ca el, răspunsul, să mai vină, alteori începi să te zbați prin pat de nesomn sau emoție. cam despre asta e vorba.

uneori e o simplă joacă, alteori un fel de preludiu. și rareori ajungi să intri până la gât într-o chestie în care de fapt nici n-ai ce căuta și nici nu-ți dorești. dar na…lucrurile mai scapă de sub control când e-ntuneric și singurătate te roade deja pe la colțuri.

ziua, lucrurile revin la normal. atunci e momentul când îți dai cu telefonul în cap. fie pentru că la recitirea mesajelor ceva nu se leagă, fie că te gândești că poate așa va dispărea durerea aceea insuportabilă care apare când orele de somn nu ies la număr. bine, fie, recunosc. sunt și dimineți RARE când te trezești cu zâmbetul pe buze. și parcă ai vrea ca destinatarul să se fi teleportat peste noapte lângă tine-n pat.