Dacă vă întrebaţi cumva, uite că m-am gândit să vă spun. Iar dacă nu vă întrebaţi, eu tot vă spun A ieşit soarele! Nu, nu ăla de afară, ci ăla de pe strada mea. (clasic) Deocamdată are şi dinţi, dar merge. E un pic mai bine, e călduţ. De câteva zile, o stresez pe L. cu tot felul de poveşti, iar ea îmi tot repetă: Trăieşte-ţi viaţa! La început nu prea înţelegeam eu bine ce vrea să zică şi tre să recunosc că nici acum nu-s lămurită complet, dar parcă m-am mai luminat şi parcă nu mai vreau eu ce vroiam atât de mult. M-am schimbat de la o zi la alta după cum a bătut vântu’ şi mi se pare tare cool. Mă deranjează că asta mă împiedică un pic să spun, de fapt, ce simt şi ce nu-mi convine. Aaaaa şi cică să nu mă mai lovesc de detalii. Păi, detaliile sunt viaţa mea, ce mă fac fără ele? Eu trăiesc din detalii, cu asta mă hrănesc. Fără nicio legătură cu ce-am spus până acum vă anunţ că am găsit un stomatolog mişto rău Şi tot fără legătură, diseară mă duc la karaoke. Hihihihi…Şi tot fără legătură, am băgat sticla de cola într-un pahar cu apă. Şi tot fără legătură…îşi spun că ai perfectă dreptate. Sunt cam toantă.

Mdeaaaa…a ajuns o primă leapşă şi la mine.Dl. Haos şi Zâmbete e responsabil de asta. Încerc să mă abţin de la alte comentarii şi, cum sunt o finuţă, o să răspund şi eu frumos la ea. (fără s-o dau mai departe că-i cam veche). Am luat din teancul de cărţi de la marginea patului, care aşteaptă să fie citite de această fiinţă draguţă care scrie, următoarea carte…”Spune-mi ceva despre Cuba”. Am deschis la pagina cu pricina şi de la rândul al cincilea zice aşa:
“O colică brutală l-a îndoit de durere; s-a pus în patru labe, înaintând cât putea de repede spre casa scării, unde se sfârşea scara în spirală, fără să se întrebe nici măcar cât era ceasul. A coborât, ţinându-se cu mâna stângă de burtă, hotărât să nu facă zgomot. Din fericire, Leo lăsase aprinsă lumina din bucătărie, care l-a ajutat să se orienteze. Dar, când a ajuns jos, lumina l-a obligat să închidă ochii.”

De data asta încep cu concluzia. După blog, oamenii cred că-s o tristă şi-o nefericită! Acum…cum am ajuns la concluzie. Păi să vă explic. La un moment dat, citeam pe blogul unei colege de trafic.ro. Nu prea ştiam eu cu ce se mănâncă, dar mi-am băgat numaidecât nasul să aflu, mi-am făcut cont, am văzut eu care-i treaba şi m-am minunat. Aseară, am intrat din nou şi am dat un click pe “căutări” şi ce să vezi…lacrimi peste tot (şi chaos…dar ăsta-mi place). De ce caută lumea lacrimi, habar n-am şi nu mă interesează, de ce ajung astfel la mine pe blog…asta-i o problemă! Una destul de ciudată,mai ales că aşa mi-am adus aminte de o altă colegă, care nu mă mai văzuse de vreun an, iar când a citit blogul m-a întrebat mirată:”Diana, ce s-a întâmplat cu tine? Eşti tristă şi tu nu erai aşa.” Mă rog, asta nu m-a speriat foarte tare, mai ales că anul ăsta a fost unul cu de toate, mai multe rele decât bune, şi cred (dar nu bag mână-n foc)că m-au mai maturizat un pic. Şi nu-s tristă. Ca tot omu’, am şi eu momentele mele, dar în rest…I’m happy, pe bune. So…nu-i panică. Asta cu lacrimile, însă, e urâtă. Fără lacrimi, vă rog. Fără lacrimi!!!

De sâmbătă nu mai dorm. Adică…nu mai dorm fără să mă trezesc de 50 de mii de ori pe noapte. Mă scoate din sărite asta. Zici că-s zombie şi abia reuşesc să mă adun puţin. Într-o noaptea am doborât un record…am dormit vreo 2-3 ore legate Niceeeee…şi m-am simţit un pic mai bine. Chiar am reuşit să râd la câteva glume, pe la muncă. Am încercat cam toate metodele pe care le ştiam ca să dorm şi eu ca oamenii: duş fierbinte, cea mai plictisitoare carte din bibliotecă, ceai, un calmant…NIMIC. Niciun efect. Şi acum…că tot mă simţeam atââââât de bine, am mai şi răcit. Febră 39, dureri de cap insuportabile, gâtul varză….şi evident NO somn. Şi mai trebuie să înghit şi un pumn de pastile. Chiar un pumn,nu glumesc. Amoksiklav o dată la 12 ore, nu mai ştiu ce pilule…3 pe zi şi nu ştiu de ce, peste toate astea, mai înghit şi paracetamol. Mă rog, dacă aşa trebuie, eu-s cuminte şi mă conformez. Aaaa şi am uitat de strepsils,deja urăsc gustul. Şi azi am fost pe punctul de a experimenta şi leşinul. Fun…dar n-a fost să fie, că m-am pus repede în pat şi nu m-am mai ridicat până nu m-a forţat mama să mănânc ceva.
Dar la fel de tare ca răceala asta ma sâcâie şi telefoanele. Sună ca la gară. Când sunt plictisită şi am chef de vorbă nu mă sună nici naiba. Mă rog…oameni-s drăguţi şi-şi fac griji pentru mine, iar eu sunt o scorpie. Sper să revin mai bine dispusă şi cu chef de viaţă. (şi cu-n sistem imunitar beton)

Ce faci când nu eşti mulţumit de tine? Ce faci când îţi dai seama că nu mai eşti în locul potrivit? Ce faci când realizezi că poate ai intrat prea devreme într-o lume căreia nu-i mai faci faţă? Ce faci când îţi dai seama (şi asta-i trist)că nu vei fi niciodată cea mai bună? Nu pentru că n-ai putea, ci pentru că pur şi simplu nu-ţi doreşti asta. Nici acum, nici mai târziu. Niciodată. Ce faci când îţi dai seama că vrei altceva, dar ţi-e teamă s-o mai iei de la început? Ce faci când, după doi ani şi ceva de muncă, renunţi pur şi simplu? Ce faci când oamenii din jurul tău spun că greşeşti? Ce faci?

Cum Buburuza m-a lăsat în drum, am fost nevoită să apelez la transportul în comun. Hate this, hate this!!!Nici nu ştiam cât costă un bilet…dar am aflat. 1 leu şi 10 bani Prima zi mi-a fost mai greu. Trebuia să fiu la ora 8 la serviciu şi era un ger îngrozitor afară. M-am trezit pe la 7 fără 20(mamăăăă de când nu m-am mai trezit la ora asta), mi-am făcut un duş, m-am îmbrăcat şi pe la şi jumate am ieşit pe uşă. M-am dus frumuşel şi mi-am cumpărat bilete şi m-am postat în staţie la 5. Am stat câteva minute, a venit tramvaiul, m-am urcat şi am ajuns la muncă cu două minute înainte de 8. Un record pentru mine. Hihihihi.
A doua zi a fost chiar haioasă. M-am trezit şi un pic mai târziu, că doar nu vroiam să ajung iar înainte de fix. Acelaşi traseu. De data asta am stat un pic mai mult în staţie. Din nou vine tramvaiul, mă urc, compostez biletul şi mă pun la geam…să-mi admir cartierul. Nu trece un minut…controlorul.
-Biletele la control, vă rog.
Îi arăt biletul, se uită la el, se uită la mine şi mi-l dă înapoi. Lângă mine, un puşti de liceu…fără bilet, evident. Aceeaşi replică şi la el.
-Biletele la control, vă rog.
-N-am.
-Păi de ce nu ai?
-Păi…n-am găsit chioşcul de bilete.
-Nu l-ai găsit? Hai să ţi-l arăt eu…uite, acolo este. Îl vezi? Bani de bilet ai?
-N-am.
-Şi cum îţi cumpărai tu bilet dacă n-ai nici bani?!?!
-Buletin ai?
-N-am.
-Unde înveţi? Eşti la liceu?
-Da. La Henri Coandă.
-Hai…să nu se mai întâmple.
Îşi ia colegul şi pleacă. Puştiul a scăpat. Nu apucă să-şi tragă sufletul bine şi…
-Biletele la control, vă rog. Spre mine. Eu zâmbesc şi-i spun.
-Abia au trecut colegii dumneavoastră!
-A da? Auzi măh, au fost şi ăia pe aici!către perechea lui.Hai mai în spate.
Înainte însă… se opreşte şi la puşti.
-Biletele la control.
-Nu am.
-Cum nu ai? Păi şi colegii te-au lăsat să pleci aşa? Hai cu noi.
Şi l-au luat. O băbuţă se îndreaptă către vecina ei de scaun…
-Săracu’, abia scăpase de ăia şi acu l-au prins ăştia!
Zâmbesc. Afară e ceaţă şi nu văd nimic prin geamurile astea jegoase. Ajung în cele din urmă la muncă. Mai veselă şi cu chef de viaţă.
La 4 plec spre casă. De data asta iau autobuzul. 112 mai exact, care mă lasă mai aproape de casă. Mă urc, compostez din nou un bilet şi mă sprijin de geamul acela care mă desparte de şofer. În spate aud nişte voci.
-Ce te uiţi, măh, aşa? N-ai mai văzut o fată aşa frumoasă?
Nimeni nu zice nimic. Individul continuă…
-Hai…nu te mai uita, că nu-i de nasu tău. E frumoasă, dar e cam mică pentru tine…. mai bolboroseşte el ceva acolo.
În continuare nimeni nu spune nimic. Mă uit puţin în dreapta…fuck…numai bărbaţi. Nu i-am văzut şi pe cei care comentau, dar sigur erau nişte muncitori din aceia care-şi încep ziua la prima bodegă. 112-le e plin de astfel de specimene. Asta-mi aduce aminte de zilele când mergeam zilnic cu autobuzul, iar comentariile (multe foarte vulgare ) erau la ordinea zilei. Astăzi a ieşit soarele şi poate se mai topeşte zăpada asta.
A treia zi, tot cu tramvaiul. Nimic special. Acolo la 4 stă Vali, un fost prieten, acolo stă Dani, un fost amic, acolo la 1 stă prietena lui Dani. Am fost la ea o dată, acu vreo 5 ani. Uite benzinăria. Încetinim pe pod…nu ştiu de ce, cred că suntem cam grei. Uite încă o benzinărie. Oprim la semafor. Uite piaţa pe dreapta şi…am ajuns. Din nou la muncă.
A patra zi pierd tramvaiul. Idiotul ăla de vatman m-a văzut că fug, dar a plecat repede. Nu putea să mai stea 30 de secunde în staţie, să traversez şi eu. L-am înjurat…în gând, evident. Am îngheţat în staţie şi unu se uita ciudat la mine. M-am întors cu spatele la el şi m-am plimbat prin staţie. Maşinile treceau gărlă. Nu poa’ să treacă şi-un cunoscut să mă ia şi pe mine? îmi zic. Niciodată nu trece.
Mă rog..vine tramvaiul, mă urc şi de data asta mă aşez, că nu mai pot de frig. Când cobor, dau nas în nas cu-n coleg de la sport. N-am vorbit niciodată cu el, dar se bagă în seamă. Ce faci, de unde vii cu metroul, nu vin cu metroul, doar cu tramvaiu, că stau în aviaţiei, aaa, da, şi eu am stat în aviaţiei, am făcut şcoala acolo. în 12, normal, că e singura din cartier. Fuck…ce nu-mi plac discuţiile astea. N-aveam niciun chef să fac schimb de informaţii cu o persoană cu care probabil n-o să mai schimb decât un “bună” din când în când. Mă rog…ajung din nou la muncă.
A cincea zi sunt liberă. Iupiiii, azi am scăpat de tramvai, de frig, de oameni ciudaţi, de controlori şi de muncă. Dar lasă că muncesc mâine.
A şasea zi mă trezesc ceva mai târziu, nu mai e aşa frig afară. Am început să mă obişnuiesc. Seara, însă, ies în club. De dus…m-a dus cineva cu maşina. La întoarcere…problemă mare. Trebuie să iau un taxi dacă vreau să ajung acasă. Nu suport să merg cu taxi-ul. Mă enervează taximetriştii şi liniştea aia tâmpită până la destinaţie. Eu nu vorbesc cu ei NICIODATĂ. Iar ăsta pe care l-am luat eu semăna cu Cioacă. Şi nu exagerez, pe bune. Şi nu mi-a pus nici aparatul. Şi-a dat seama când am ajuns…ce surpriză.
-Ohhhhh, am uitat să vă pun aparatul. Ce ne facem? Cam o sută şi ceva de mii face. Adik 12, 13 lei. Nu vroiaţi bon, nu?
Şi dacă vroiam, de unde dracu-l scoteai acum? îmi zic în gând. Imbecilule!Îi dau cât mi-a zis, niciun leu în plus, cobor şi plec. Să-l ia naiba.
Din ziua a opta deja se schimbă lucrurile. Se trezeşte tata să mă ducă la muncă şi vine şi să mă ia seara.
În a doua săptămână am intrat de la 4. Am avut noroc cu un prieten, care mi-e şi coleg şi care intra tot de la 4. Câteva zile m-a luat şi pe mine şi m-a şi adus acasă. Mai am ziua de mâine şi am scăpat. Se întoarce Buburuza. Nu pentru mult timp, însă, pentru c-o vând. Ce-o să fac două luni fără maşină…habar n-am!!!!!

M-am hotărât!Nu ne mai potrivim, nu mai suntem pe aceeaşi lungime de undă şi ne certăm mai tot timpul. Păi nu se mai poate aşa. Buburuza mea nu mă mai vrea, iar eu n-o mai vreau pe ea. Aşa că am hotărât de comun acord să divorţăm. Relaţia noastră a fost destul de scurtă…aproape doi ani(dacă nu mă înşel), dar simpatică. A fost într-adevăr dragoste la prima vedere. Probabil şi pentru că, roşie fiind, strălucea în vitrină. Un timp am fost cam timide amândouă şi nu ne-am băgat prea tare în seamă, dar după câteva drumuri ne-am obişnuit. M-a dus la munte,

la mare,la Mediaş şi peste tot pe unde am vrut eu.

O vreme a fost ok, până a început să scârţâie (la propriu) ba una, ba alta. Cel mai tare m-a dezamăgit iarna asta când m-a lăsat în mijlocul străzii şi n-a mai vrut să pornească. Apoi…a murit definitiv şi m-a lăsat să mă duc pe jos la muncă, pe ger. Evident, se repară! Dar eu nu pot s-o iert.Acum deja îmi configurez pe net altă maşină şi-s emoţionată ca un copil care primeşte o jucărie nouă

Nu am mai scris nimic de ceva vreme şi asta pentru că-s tare bulversată. Ăsta-i adevărul şi tre să-l spun! Încerc să-mi adun gândurile şi promit să revin. Staţi pe-aproape!