Miau-miau. Deschid un ochi, era cam nouă şi ceva dimineaţa. Afară era multă zăpadă şi eu tocmai primisem un mesaj. “Dormi?”-de la un număr necunoscut. Răspund repede până nu-i vine vreo idee să mă sune: “Da” Încerc să mă culc nepăsătoare la loc, dar mă mănâncă curiozitatea. “De ce?”, întreb în cel mai scurt timp. Încă nu ştiam cine e, dar trebuia să fie cineva cunoscut(am prostul obicei ca, la nervi, să mai şterg numere din telefon). “Păi, eu şi ….mergem la munte şi mă gândeam că poate vrei să vii cu noi.” Ok, acum ştiu cine e, iar el ştie foarte bine cât de mult vreau să merg la munte. Mă ridic din pat şi mă gândesc: Sămergsănumergmaenervatfoartetareultimadatăcândamvorbitacumdecenaibamăsunăsămerglamunte,mărog! “Ok, când plecăm, cât stăm, unde mergem?” Vine şi răspunsul: “La 12, ne întoarcem pe seară, unde vrem.” Sună bine! Mă duc la duş, ies din duş, mă îmbrac mai gros şi sunt gata. Iupiiiii, mă duc la munte.

P.S: Acum…vreau la mare. Am fost suficient de subtilă? Şi nu, nu vreau să primesc mesajul de la aceeaşi persoană.

Tu…să fii aşa cum te-am cunoscut. Eu…să fiu altfel decât m-ai cunoscut. Să zâmbesc tot timpul, pentru că zâmbesc frumos. Să vorbeşti mai mult, pentru că spui lucruri frumoase. Să nu conteze că vrei să uiţi de lume, să nu conteze că m-am săturat de vise. Să nu simt presiunea, iar tu să nu pui presiune. Să vedem marea aşa cum am promis şi să învăţ să zbor. Să te ţin în braţe şi să uiţi de tot, să mă săruţi pe umăr. Să-mi povesteşti de focă şi să vorbim de-ai mei pitici. Să nu fii trist, să nu fiu tristă.

Ne-am întâlnit întâmplător. Era într-o duminică de decembrie şi în Bucureşti ningea pentru prima dată, dacă nu mă înşel. Mă uitam pe geam, beam o cafea şi din când în când mai citeam bloguri. Am dat din întâmplare de pagina lui. Scria frumos, în ziua aia scria despre zăpadă. N-am vrut să ies fără să-i las un mesaj. Din motive încă necunoscute, m-a invitat să-i scriu pe blog (habar n-aveam ce înseamnă asta, eu abia scriam pe al meu). Fără să mă gândesc prea mult, am dat accept. Am vrut totuşi să mă scuz şi să-i explic că nu are rost: “eu n-am talent şi-ţi stric locul”. A insistat şi am intrat în vorbă…vreo lună. Zi şi noapte. Cam de atunci ascult şi muzică, multă, multă muzică. La muncă, acasă, pe unde mă duc am foldere pline de muzică. Înainte îmi dădea în fiecare zi, iar când mai dispărea eram pustie. Fără muzică, fără voie bună, fără vise. M-a prins într-un moment în care eram în cădere liberă. Poate spun lucruri mari, dar într-o oarecare măsură m-a învăţat să respir, să nu mă înec şi, ştie el mai bine, m-a făcut să visez. Cu timpul, fără să aibă cea mai mică idee, m-a ridicat şi mi-a dat aripi, de la distanţă, mare distanţă. De atunci, la mine-n listă a apărut şi Blog fumu. Îl citesc în fiecare zi sau de mai multe ori pe zi, depinde de inspiraţia domnului. Câteodată scrie frumos, câteodată habar n-am despre ce vorbeşte. Dar el rămâne în continuare omul cu muzica. Sper să nu mai dispară prea curând.

Azi vă dăruiesc o floare…

şi o melodie…

Zâmbiţi, vă rog!

Azi îmi place ce văd în oglindă. Zâmbet, cearcăne ceva mai mici, păr nu chiar atât de ciufulit. Totuşi, azi trebuia să dorm muuuuuuult. Aşa îmi pusesem în cap, iar alarma de la telefon trebuia să mă trezească la 3. Dar cum nici măcar organismul nu ascultă de mine, m-am trezit la 10. Mi-am băut cafeaua (făcută de mama), m-am postat pe balcon, la soare, şi m-am încărcat cu energie pentru toată ziua. O zi perfectă, până acum, dar în curând plec la muncă. Shit!

show_81a96a077b4bd1(448, 46);

Nu ştiu dacă m-am tranformat pe parcurs sau am fost aşa de mică, dar mereu am avut impresia că pot avea întreaga lume la picioare. Evident că nu e nici pe departe aşa. În copilărie am fost răsfăţată, dar nu excesiv. Suficient, însă, cât să cred că dacă bat din palme se pot întâmpla lucruri. “Lucrurile” nu se întâmplau şi mă supăram. Îmi trecea repede. Când am mai crescut am devenit destul de ignorată cât să nu vreau nimic de la nimeni, nici măcar de la mine. Prin liceu mi-am adus iar aminte de mine şi am revenit la statutul de prinţesă. În ultimele luni am crezut că m-am maturizat şi că am renunţat la fiţele astea de puştoaică, da’ de unde. Aşteptările sunt în continuare mari şi dezamăgirile la fel.

Am omorât boxa! În sfârşit am scăpat de păcănit. Mă enerva îngrozitor, dar pentru că păcănea doar când avea ea chef i-am curmat viaţa. Azi, însă, mi-a pus capac. Eram veselă şi a reuşit să mă aducă în culmea disperării. “Gata, nu te mai suporttttttttttttttttttt! Ai înţeles? S-a terminat.” M-am dus şi-am scos toate firele. Acum sunt fericită

P.S. Şi când credeam că am scăpat, am dat din nou nas în nas cu păcănitul. Cică e de la placa de sunet, dar cum nu mă pricep sunt nevoită să suport păcănitul. Dar o să dau muzica mai tare. Hihihihihi

• “haos-ul” mă urmăreşte peste tot. E la televizor, în ştiri, pe bloguri, e chiar şi în lista mea de mess şi mai cu seamă la mine-n cap.
• mare. mare. mare. Vreau la mare. Mdea…ştiu că v-am mai spus de 50 de miliarde de ori, dar vreau la mare şi până n-ajung pe plajă trebuie să mă mai suportaţi. Sau nu trebuie. Click X şi gata.
• de vreo două, trei nopţi visez pe cineva care mă ţine în braţe. îi văd de fiecare dată faţa, dar habar n-am cine e. pare simpatic
• vreau linişte. deja asta cred că-i cea mai mare obsesie. din cauza haosului, că tot vorbeam mai sus, simt nevoia continuă de linişte. nu mai vreau agitaţie, nu mai vreau gânduri negre, nu mai vreau ţipete şi oameni nervoşi…cam greu.
• din seara asta mai am un gând: să mă plimbe cineva cu motorul. încă nu-i obsesie, dar o să devină. just for fun
• şi ultima obsesie mică, mică nu poate fi spusă aici. Noapte bună