luni dimineaţă. a început săptămâna iadului. încă e linişte. poate pentru că n-a aterizat bush încă sau poate pentru că n-am ieşit afară, în trafic, sau poate pentru că n-am deschis televizorul nici weekendul ăsta.
doar eu-s cam neliniştită, în rest…e bine. am visat urât şi mă cam doare capul. şi gâtul. să fie oare de la îngheţata de aseară? de gât zic. mă rog…o să-mi treacă mie. şi poate-mi trece şi feeling-ul ăsta idiot pe care-l am. nu ştiu de ce dar cred că sâmbătă voi fi incredibil de liniştită. poate şomeră. sau poate în spital cu apendicită. prefer prima variantă. n-aş vrea să vină lumea să mă viziteze în spital şi eu să fiu nemachiată )

e în vis. e în fiecare gând. şi îl simt în fiecare rând pe care-l scrie. vreau să dispară, dar imaginea lui e încă vie. se zice că ochii care nu se văd, se uită. pe dracu! eu nu mai cred. mă bazam pe asta şi uite că nu-i aşa. nu se uită! încă mai simt cum ăia doi ochi mă privesc. să-i ia naiba!

update: de fapt, cred că titlul postului trebuia să fie “te voi revedea” (ca-n cartea pe care tocmai am terminat-o), ca totul să fie şi mai patetic

mai e mult până se-ntoarce diana aia veche? pe asta n-o mai suport.

plecasem la drum cu o imagine clară. nu avea cum să mă surprindă. ştiam deja prea multe despre el şi asta-mi dădea un pic de încredere. de la primele cuvinte mi-am dat seama că nu e chiar aşa. parcă citisem despre altcineva. vedeam un om trist, deşi trebuia să fie mai vesel. vedeam un om obosit, deşi trebuia să fie plin de energie. vedeam doi ochi care numai căprui nu erau, aşa cum ştiam eu. vedeam un om tăcut, deşi nu trebuia să fie deloc aşa. n-am fost dezamăgită sau ceva de genul, ci doar surprinsă. l-am mai văzut şi altă dată. la fel. acum citesc din nou despre el. acum e din nou vesel. oare am cunoscut pe altcineva? oare nu vorbim despre aceeaşi persoană?

show_de6a90649f155a(448, 46);

îmi lipsesc vacanţele la bunici, pe când eram copilă. total lipsită de griji, grăsuţă şi plină de zgârieturi. pe faţă şi-n genunchi. îmi lipsesc iernile când stăteam cocoţaţă pe sobă ca pisicile şi mâncam covrigi. stăteam toată ziua în zăpadă şi intram în casă udă până la piele. îmi lipsesc orele petrecute în faţa blocului şi jocurile alea tâmpite. mi-e dor să mai fac pe egoista şi de momentele acelea în care toţi copiii se supărau pe mine că le stricam jocul doar pentru că EU pierdeam. mi-e dor de băiatul ăla care a stat câteva luni în blocul de vizavi şi-avea o mamă nebună. era blonduţ şi-mi plăcea la nebunie. mă rog, de cine nu-mi plăcea mie la nebunie?!?! mi-e dor de anii de grădiniţă când mă păruiam cu roxana (parcă aşa o chema, rus roxana). mi-e dor să mai aud clopoţelul din primii ani de şcoală. îmi plăcea la şcoală, mai puţin când venea vorba de teme. scriam cu orele. de fapt, de ce să nu recunosc acum, stăteam cu ochii pe pereţi. pe pereţi aveam tot felul de postere cu băieţi frumoşi. şi stăăăăteam şi visaaaaam până venea mama de la muncă. hmmm…atunci ieşea cu scandal.
mi-e dor de zilele când mă băteam cu alex de dimineaţă până seara şi ne alergam cu mătura prin casă. sau cu umeraşele. depinde ce prindeam în mână.
mi-e dor de primul sărut şi de primul meu prieten. chiar…ce s-o fi întâmplat cu el? mi-e dor de generală, când chiuleam în draci. mi-e dor de profa de română, pe care o iubeam mult şi care vedea ceva în mine. nu ştiu ce. ea vedea ceva în toţi. nu mi-e dor de diriga…de fapt, o urăsc. din cauza ei n-am învăţat niciodată franceză. m-a urmărit până când am terminat clasa a opta.
mi-e dor de verile când ne alergam cu apă pe holurile şcolii sau când făceam de serviciu pe şcoală şi nu intram la ore. mi-e dor de profa aia de fizică. avea cercei mari, mari şi părul creţ şi stăteam ş-o admiram la fiecare oră. la un moment dat a rămas însărcinată. n-am mai văzut-o de atunci.
mi-e dor şi de anii de liceu. sunt mai aproape, dar tot mi-e dor. atunci chiar n-aveam nicio treabă, nicio grijă. cel mai mult mi-e dor de vacanţele petrecute la mătuşa. copiii erau mereu fericiţi să mă vadă, să le mai povestesc una-alta. mi-e dor de claudia, de tatiana şi mai ştiu eu cum le chema… mi-e dor de băiatul ăla de la parter de care mi-a plăcut de când eram mică-mică, de când l-am văzut prima dată. mi-e dor de vremurile când îmi făceam codiţe ca irina de la A.S.I.A. arătam ca naiba, dar ce conta. mi-e dor de ziua de 15 iunie 2003 şi de cei patru ani şi jumătate care au urmat. bine…mi-e dor doar cei patru ani, că restul n-a însemnat decât ceartă şi supărare şi ignoranţă.
mi-e dor de iernile când mergeam în fiecare weekend la schi sau de vara aceea când distanţa dintre mamaia şi costineşti parcă nu exista. mi-e dor de zilele când ne plimbam de nebuni prin bucureşti şi chiuleai de la şcoală.
mi-e dor de zilele şi nopţile când mă ţineai în braţe şi când îmi promiteai că noi doi o să mutăm şi stele dacă este nevoie. ce naivi!
mi-e dor şi de ce a urmat. oameni diferiţi şi cu toate astea speciali. mi-au arătat că viaţa poate fi şi altfel. nu doar aşa cum o vedeam când eram noi doi. şi nu e rău. poate e chiar mai bine. mi-e dor de discuţiile acelea nesfârşite în care aflam tot felul de lucruri despre mine, care stăteau undeva ascunse. mi-e dor de sufletul acela trist care-mi repeta mereu că trebuie să fiu veselă, care mă copleşea cu vorbe frumoase. care-mi spunea că sunt prea transparentă şi poate unele lucruri ar trebui să le ţin numai pentru mine. probabil chiar şi ce scriu acum, numai că…asta-s eu şi nu mă schimb. mi-e dor de oameni şi de locuri. mi-e atât de dor de multe. vouă de ce vă e dor?

pentru toţi acei oameni speciali din viaţa mea şi din viaţa oricui

show_f7ff18d037c3a2(448, 46);

am făcut o mică obsesie. dacă nu-mi trece curând…o să vă împuşc pe toţi

azi încerc faza cu ciocolată. dacă nu dau niciun semn de viaţă până diseară…urmăriţi observatorul

mi-e foarte dor de amicul acela haios. dacă mai trăieşte…să-mi trimită pe mail o listă cu nişte muzică, pentru că am aflat că am două mâini şi-mi pot lua şi singură

uneori e frumos ca oamenii să-ţi spună de bine. că eşti mai…specială. că nu eşti ca toţi ceilalţi. că ai ceva în plus sau… în minus, depinde. în minus nu înseamnă neapărat că-i de rău. într-un timp nimeni nu-mi spunea nimic. nici de rău, nici de bine. simţeam eu ceva, dar ei nu spuneau prin cuvinte. atunci parcă era mai bine. acum simt că oamenii aşteaptă prea multe de la mine şi nu mai pot. nu mai vreau să dau nimănui nimic. vreau să-mi dau totul mie. pun prea mult suflet şi parcă nu iese nimic. parcă pun în zadar. poate ar trebui să fiu mai indiferentă…