“am ajuns la ţară! am ajuns la ţară!” n-aveam decât vreo 2-3 ani şi îmi plăcea la nebunie să stau cu picioarele goale, în fund, în cea mai mare mizerie din curte. ce-i drept nu stăteam într-un loc mai mult de 30 de secunde. ştiam tot ce mişcă prin curte şi deosebeam toate animăluţele şi păsările de prin curte. le mai şi botezam uneori. eram ceva de speriat!
vara era cel mai frumos. iarna nu prea mă lăsau ai mei la ţară aşa mult că mereu mă întorceam bolnavă acasă. dar vara, la ţară, era tot ce-mi doream. mergeam cu bunicii la câmp şi nush cum, dar nu mă plictiseam nicio clipă. nu-i ajutam, că eram prea mică, dar le ţineam de urât şi spuneam tot felul de prostioare de râdea tot satul. tot satul fiind şi el la muncă, pe câmp.
“îţi mai aduci aminte?”, mă întreabă mama.
“uitasem, dar bine că mi-ai adus aminte. acum, la biserică, iar o să ştie tot satul ce făceam eu când eram mică. şi iar o să mă fac mică, într-un colţ”
“Hristos a înviat!”
“Adevărat a înviat!”, şi-am scăpat.
am ciocnit nişte ouă cu bunicii, am papat cozonac şi…înapoi în bucureşti. era 7 jumate dimineaţa şi picam de somn. dar a meritat mica mea escapadă.

pentru că n-am fost cuminte, pentru că mi-am supărat colegii, prietenii, pe mama sau poate pe tata, pentru că am băut peste măsură, pentru că m-am îndrăgostit de cine nu trebuie, pentru că am trecut pe roşu, pentru că l-am înjurat în gând pe domnul de la bancă, pe scurt…pentru că am fost rea o să petrec Paştele doar eu cu mine. dar…să fim optimişti. tot răul spre bine

undeva în mine zace un dispozitiv. e minuscul cred, că nu-l găsesc, şi se ocupă cu depistat minciunele şi oameni prefăcuţi. urăsc minciuna pentru că orice ai face nu scapi niciodată de ea. te urmăreşte până-n momentul în care adevărul iese la iveală şi, deşi adevărul doare mult mai tare decât o minciunică, îl prefer în orice situaţie. bine, acum să nu vă închipuiţi că-s vreo sfântă!
de vreo lună dispozitivul pâlpâie din nou. şi dacă ar fi doar dispozitivul aş găsi eu o scuză…că s-a stricat, că a fost influenţat, poate i-au dat mită… numai că au simţit şi alţii că pute. eu, cum sunt o scumpete de fată, i-am tot găsit scuze: “că poate şi eu aş reacţiona la fel, că poate nu ştie ce simte, c-o fi, c-o păţi”, dar până când? ieri, în timp ce savuram nişte cartofi prăjiţi am primit răspunsul mult aşteptat: “probabil nu te place suficient de mult ca să ia atitudine”, spuse un el. aaaaa…asta era şi eu cum de nu m-am prins? uneori am impresia că merg cu ochii-nchişi pe stradă.

iar am fost la spart bani. azi am scăpat ieftin că mai am şi alte cheltuieli (cum ar fi bilete la b’estfest), dar tot a fost fun. întrebarea cheie: ce să-mi iau? ce să-mi iau?
ţinta: fără doar şi poate mall băneasa. că e aproape şi e mareeeeee şi are muuuulte magazinaşe care-mi plac mie. ca o paranteză, am fost supărată foc că n-au film sau cel puţin eu nu l-am văzut. deci nu e. tot la plaza sfârşesc. shit.
cum spuneam…ce să-mi iau? ce să-mi iau? haine multe, colorate, dar ochii mei tot după genţi sfârşesc. şi nu orice fel de genţi, ci din alea maaaaari. de precizat că eu-s mică. geanta mare, eu mică! combinaţia perfectă, dar ce să-i faci dacă mie astea-mi plac. nu că-mi plac, sunt nebună după ele. de data asta am ochit una cu dungi…albe şi albastre. am luat-o şi era s-o plătesc dublu. tanti de la casă, ca un roboţel mic şi puţin autist, nu realiza că 900 cu 800 nu fac niciodata 2 milioane jumate. i-am spus şi a zis da. numai că după faţa ei bulversată părea că nu prea ştie ce i se întâmplă. mă rog, după vreo 15 minute în care a scos şi a băgat hainele în pungă de mii de ori s-a hotărât cât tre să dau şi-am plecat. fericită!

începe aşa: didi se pune la calculator. îşi pune ochelarii pe care-i foloseşte doar în intimitate şi navighează. ţup-ţup din blog în blog. dacă peste zi a rezistat tentaţiei, atunci îşi îndreaptă atenţia spre tărâmul lui. citeşte ultimele însemnări, gândeşte intens la ce a vrut să spună dânsul sau ascultă muzică. îl părăseşte repede şi merge mai departe. în general spre micii ei amici din blogroll. dar înainte de asta deschide pagina lui alex, face o vrajă mică-mică, îi citeşte gândurile şi apoi dă drumul la muzică. muzica lui alex e muzica de răsfoit bloguri aşa că…o găzduieşte câteva zeci de minute zilnic (asta de câteva zile doar). când ajunge la concluzia că are un blogroll plin de leneşi (hihihi, să nu daţi cu ouă) ţup în favorites. acolo….listăăăăăă luuuuuungă. dacă are chef îi ia la rând, dacă nu…atunci pe sărite.
dar cum lui didi nu-i place să fie dependetă de nimic, numai de somn, mi-e teamă de ce ar putea face într-o zi. hmmmm…m-a pus pe gânduri!

să zicem că uneori sunt fericită. ba nu, mai bine să zicem că uneori sunt foarte veselă. şi atunci se vede. aşa cum se vede pe chipui unei tinere îndrăgostite. am un zâmbet care mă doreşte şi încredere din plin
să zicem că uneori mi-e dor. şi-atât.
să zicem că iar se-ntoarc spaimele. le simt cum mă învăluie şi în curând nu o să mai ştiu de capul meu
să zicem că afară ninge. totul e alb şi în casă miroase a cafea proaspăt făcută
să zicem că vreau să mă plimb pe lipscani când e întuneric şi plouă
să zicem că uneori îmi doresc să dorm câte o lună