m-am împotmolit! nu ştiu exact în ce sau de ce. sunt undeva, dar nu ştiu unde. vreau ceva, dar nu ştiu exact ce. am momente când gândul meu este departe şi nu reuşesc să-l găsesc. nu-s tristă, dar nici veselă. parcă n-am…aşa…nicio stare. adică, dacă stau să mă gândesc bine, în cutie am un singur sentiment cunoscut: mi-e dor. asta ştiu sigur! ştiu şi de cine. şi mai ştiu că o să se adâncească, o să mă sape pe dinăuntru până o să devin paranoică şi apoi, ca din senin, o să dispară. va fi ca şi cum n-a fost, nu s-a întâmplat niciodată. şi parcă mai simt ceva, încă n-am reuşit să desluşesc sentimentul, atunci când sună telefonul şi la capătul celălalt e vocea aia care mă linişteşte. zâmbesc chiar dacă el se agită că iar ne purtăm ca doi copii, zâmbesc chiar dacă iar s-a supărat şi vrea să închidă, zâmbesc pentru că ştiu că se gândeşte la mine de acolo de departe.
şi mai simt că trebuie să aştept ceva. tot aştept, dar nu ştiu exact ce. aştept să se întâmple ceva. ştiu c-o să fie frumos, o să fie aşa cum vreau eu, dar să dea naiba dacă am idee ce aştept. ziua de mâine probabil, că deja stau acasă de o lună. fix. nu m-am hotărât care-i următorul pas, dar simt că tre să mai aştept. şi nu mai e mult.

cu plăcere! sper să-l mai aduc şi-altă dată şi să reuşesc să-l fac să rămână acolo, să nu mai fugă niciodată.

Şi preferatul meu…Alexandru!

am mii de întrebări. şi am răspunsuri pentru care nu găsesc întrebarea potrivită. am reacţii pe care nu le pot defini. şi definiţii care nu se potrivesc. teoretic, noi am renunţat la noi. dar numai teoretic. în practică, amândoi luptăm încă. mă rog, poate luptăm ca fiecare să demonstreze altceva. sau poate concluzia va fi aceeaşi. şi mă gândesc că poate concluziile noastre nu contează. şi nici întrebările mele şi nici răspunsurile tale la întrebări pe care nu le-am pus încă.

“-de ce ai venit?
-de ce m-ai chemat?
-dar tu de ce ai venit?
-pentru că-mi era dor de tine! tu de ce m-ai chemat?
-pentru că şi mie mi-era dor de tine!”

poate aici se termină totul. sau poate nu…

n-ai curaj dacă nu încerci !!!

P.S. trebuia să-mi zici. cu siguranţă o făceam.

încerci să te apropii, dar e greu. cineva dincolo de el opune rezistenţă. e distant. e rece. trăieşte în lumea lui şi nu te lasă să pătrunzi. decât puţin. atât cât să-i simţi gustul. atât cât să-ţi placă, iar apoi te trezeşte brusc: “afară! lumea asta e doar a mea”. el îţi serveşte fericire doar cu linguriţa. dar atunci când o face timpul parcă stă-n loc. în rest, nu faci decât să baţi la o uşă închisă. poate pentru toată lumea. sau poate doar pentru tine.

ţi-ai dorit vreodată să ai puterea să vindeci rănile altora? să poţi să repari tot ce-au stricat ei? tot ce-i urmăreşte din trecut? să reuşeşti să le aduci toate greşelile la zi, fără nimic care să-i mai lege de ce-a fost? să-i faci să-şi amintească doar de lucrurile frumoase, nu şi de alea groaznice?
nu se poate, din păcate, şi asta mă face să mă simt neputincioasă. stau, îl ascult şi-mi dau seama că NU AM CE SĂ FAC.
TRIST!

o gură de…fericire. nici măcar n-am tras-o în piept. de teamă! nu vroiam să se risipească, să nu care cumva să se piardă vreo picătură. nici măcar n-am putut să fiu lacomă, deşi o meritam. am privit-o cu suspiciune. am rumegat fiecare moment, fiecare gest, fiecare cuvânt…

show_d721791072c49c(448, 386);

fericire
Vezi mai multe video din Muzica »

acum mi-e frică să nu dispară. dar tu ştii asta…

după românia-franţa mă cam plictisisem de fotbal. francezii… nişte leneşi, iar noi după ei…de ce să fim mai presus? na…ca românii! veni italia-românia. mizam pe mutu şi-am zis c-o să dea gol. recunosc, n-am presimţit şi c-o să rateze unul, dar să zicem că de data asta am fost fan lobonţ (deşi nu prea-l înghit). nush voi ce-aţi văzut. eu am văzut un meci care mi-a plăcut şi care nu m-a lăsat să respir nicio secundă. şi chiar ceva disperare pe mutrele italienilor muhahahahahahaha!! păcat însă c-am obosit.
aaaa, era să uit! şi-am mai observat că macaronarii ăştia sunt mai ceva ca românii. adik…dacă noi mai încurcăm versurile sau măcar bălmăjim ceva acolo care să semene cu “deşteaptă-te, române!”, ei nici măcar nu se sinchisesc să cânte “il canto degli italiani”. şi pentru că-s fată şi nu n-aş vrea să dezamăgesc…e bun rău andrea pirlo . nu?