uneori am impresia ca traiesc degeaba. consum aer si atat. pierd prea multe lucruri si nu realizez. weekendul asta mi s-a parut cel mai lung din ultimii cativa ani. dupa ce am tras o bauta dezorganizata vineri seara, sambata dimineata am schimbat planul stabilit de-acasa si am plecat pe munte: destinatia cabana piatra arsa. cum voi stiti cam cat de lenesa sunt eu, inchipuiti-va ca nu prea aveam idee ce ma asteapta. dar am aflat ma astepta un vin fiert la cabana si un scaun. dupa o pauza din plin meritata, am plecat cu avant spre babele. pe la jumatatea drumului ne-am dat seama ca nu ne vom incadra in timp si am facut stanga imprejur spre cota 2000. cel mai lung drum a fost clar ala cu telecabina pana la 1400, tinand cont ca am rau de inaltime .
azi am luat-o de la capat. de aceasta data cu destinatia: canionul 7 scari, cu plecare de la dambu morii, apoi admirat brasovul de la piatra mare si apoi coborat la canion si admirat cascada. sunt chiar mandra de mine, as putea spune, chiar daca in anumite momente am fost ultima din grup. nu se pune
(continuare cu poze si povesti cand revin la viata)

p.s: nici nu-s obosita moarta si nici nu am toti muschii incordati la maxim. si nici nu stau nemiscata in pat de vreo juma de ora. si da… gandesc foarte limpede.

nu ştiu ce-mi doresc mâine.
azi mi-am dorit să-i spun cuiva că-mi lipseşte. mesajul a fost clar înţeles greşit, dar probabil a fost mai bine. ignoranţa doare întotdeauna şi te transformă într-un om rece. te face să renunţi. uneori însă te obişnuieşti cu ea şi nu-ţi doreşti decât să vezi că personajul există, chiar dacă nu şi pentru tine.
ieri mi-am dorit să nu mă mai port ca un copil răsfăţat. unii spun sus şi tare că le place şi nu văd nimic rău în asta. pe mine, ieri, m-a enervat îngrozitor.
anul trecut, la ora asta, îmi doream să salvez ceva care murise de mult timp. resuscitam un cadavru şi-mi blestemam soarta. speram ca totul să se termine într-o dimineaţă cu soare şi trei picături de ploaie. şi chiar s-a terminat, însă nu aşa cum vroiam atunci.

aşteptam momentul ăsta de câteva luni. după toate cele întâmplate în prima parte a anului, era mai mult decât obligatoriu să vină şi o perioadă în care să primesc aşaaa…veşti bune după alte veşti bune. una dintre ele ar fi că încă “nu bisturiu”. that’s good news! încă mai am amigdalele cât casa, dar cică după tratament voi fi ca nouă. sper însă că tratamentul să nu dureze mai mult de o săptămână jumate . asta ar fi cam a doua chestie mişto. deşi nu era tocmai destinaţia la care mă aşteptam anul ăsta: plec în turcia. asta înseamnă soare, mare, plajă şi rom cu cola, scufundări, neapărat Samos…că am aflat eu de la cineva că TREBUIE şi încă n-am terminat lista. mdaa şi toate astea de ziua mea. e prima dată când voi fi departe, departe şi poate şi prima dată când nu voi fi tristă de ziua mea. iar când mă întorc…acum e acum, nu de alta dar mi se împlineşte o altă dorinţă pe care mi-am pus-o pentru anul ăsta, pe lângă aia cu “să-mi dau demisia”. schimb în sfârşit maşinutzu. aştept asta de ceva timp şi era cazul să se întâmple. mai trebuie să rezolv câteva problemuţe înainte să plec şi totul va fi perfect. mă întorc gata de muncă.

update: “nu bisturiu” ar putea însemna, însă, laser, frate! în această frumoasă dimineaţă m-am dus să-mi fac analizele recomandate de medic. mă aşteptam să-mi ia nişte urme din gură şi atât. în schimb am fost nevoit să renunţ la patru eprubete de sânge, iar asistenta s-a gândit să-mi facă ziua frumoasă: te pregăteşti de vreo operaţie? hahahaha

ce-mi plac mie oamenii care mă trezesc din somn ca să mă scoată din casă. de cele mai multe ori mârâi la ei somnoroasă, dar se mai întâmplă şi minuni. ieri, de exemplu, am cedat. plictisită de moarte am zis “da” fără să stau pe gânduri, deşi…am avut la dispoziţie doar 40 de minute să mă echipez. complicată treabă, mai ales că în primele 20 am întors şifonierul cu fundul în sus ca să găsesc nişte cârpe care să-mi acopere părţile importante.
după vreo 15 minute am ajuns la destinaţie: mogoşoaia. după alte 15 minute m-am băgat la un meci de volei, sacrificându-mi pedichiura şi picioruşele sensibile din dotare. n-am mai jucat volei de vreo 5 sau 6 ani,când mă tot chinuiam să intru în echipa liceului. şi pentru că ieri trebuia să dovedesc ce-am învăţat atâta amar de vreme, am fost nevoită să renunţ la simpaticii mei papucei. din fericire, în afară de atacul neanunţat al urzicilor, am ieşit aproape întreagă din toată această combinaţie. spun aproape pentru că m-am ales cu o febră musculară care mă obligă să merg ca femeile însărcinate. dar e funny. aaa, mai este de precizat şi asaltul tânţarilor, care parcă ar fi vrut să mă mănânce cu totul dar nu s-au încadrat în timp.

întrebare: cum rezolvi o problemă imposibil de rezolvat? eu m-am gândit să apelez la un artificiu. dar cum problema este imposibil de rezolvat, nu cumva totul va fi în van?

adio, prea-iubite amigdale. ne vom despărţi în curând, îmi pare rău! trebuie să renunţ la voi pentru că nu am de ales. aici se termină drumul vostru.
râdeţi voi, râdeţi, însă eu nu prea găsesc nimic de râs. viaţa mea fără ele va fi dură. mult mai dură decât până acum. mă voi lupta singură cu ploaia şi cu vântul.
îmi pare rău, dar nu ştiu dacă sunt pregătită pentru aşa ceva. este prea mult pentru mine. sunt prea mică să suport un aşa chin. ajutooooooooooooooooooooooor!!!
şi să fim serioşi…EU…TREI ZILE ÎN SPITAL????? nu prea cred. am fost internată o singură dată în locul ăla întunecat şi pe atunci aveam vreo trei sau patru ani. am stat o noapte şi singurul lucru pe care mi-l amintesc este că am înjurat-o pe mătuşi-mea că mi-a adus o lămâie dar a uitat să-mi aducă şi cuţit. cu ce-am greşiiiit???