a început şcoala

cum fac eu ce mă taie capu’

M-am tot gândit în ultima perioadă, de când lumea mă tot ceartă că nu-mi caut de muncă, de ce am renunţat la televiziune. În primul rând, am plecat din încăpăţânare. Dar cred că peste asta aş fi putut trece. O ceartă cu şefu nu era capăt de ţară. În ciuda unei jigniri pe care cred eu că n-o meritam. Am clacat şi-am fost prea dezamăgită de asta.
Din momentul în care am păşit pe uşa televiziunii am devenit ambiţioasă. Nu-i tocmai punctul meu forte. Mereu am fost delăsătoare. Dar mult timp m-am ambiţionat să urc. Şi-am urcat mult. Puţin am crezut eu, mult mi-au confirmat alţii. Dar niciodată nu m-am lăsat flatată de aprecierile altora. Nu eram foarte bună, dar pentru nivelul la care mă aflat eram ok. Şi probabil dacă mă ţinea ambiţia învăţam cu timpul, aşa cum mi-am dorit mereu, să fiu foarte bună în ceea ce făceam. Schimbările m-au dat însă peste cap, mi-am pierdut din încredere, din curaj, din ambiţie şi evident din dorinţa de a deveni foarte bună. Când am realizat că nu se mai poate face nimic am stagnat. Au venit nemulţumirile, alte şi alte schimbări tot mai neinspirate , un eşec major pe plan personal urmat de altele mai mici şi apoi o dorinţă, care creştea cu fiecare zi care trecea, de a pleca. De a fugi de mine, acel personaj care nu mai credea în nimic, care refuza să se complacă într-o situaţie care pe atunci părea fără rezolvare.
Am făcut greşeala să reacţionez din impuls. N-am stat pe gânduri, n-am măsurat în niciun fel decizia. Iar în momentul în care mi-am scris demisia am fost chiar fericită. Trist…dacă mă gândesc cât am muncit şi cât de împlinită mă simţeam la un moment dat în locul acela.
Dar nu regret nicio secundă că am plecat, ci că am făcut-o fără să gândesc. Dar asta-s eu şi clar nu m-am învăţat minte şi nici nu voi spune acum că n-am să mai fac. Ar fi o minciună.

cu ochii-n soare

soare arzator, piscina si liniste. sa vin acasa sau sa mai stau?

alandala

ok, sunt nebună, recunosc! după ce am călcat, am făcut bagaj, am făcut cumpărături şi mai ştiu eu ce-am mai făcut, am adormit. vreo câteva ore. la televizor şi cu geamul deschis. mi-a fost frig, am tremurat şi am visat mult. mult şi ciudat. în primă fază, adică înainte să mă trezească vocile de la tv, am visat pe cineva. a treia oară consecutiv. ok, nu-i panică, mi s-a mai întâmplat să visez diverse persoane şi cred că ştiu de unde mi se trage. m-am liniştit şi-am adormit la loc. de data asta am visat că mama mânca iahnie de fasole. m-am dus să-mi pun şi eu, însă două mâţe grăsuţe dormeau fix în oala cu mâncare. m-am trezit nervoasă. acum vreau iahnie.

asta-i ultima mea obsesie. după o noapte lungă.

mi se pare mie sau a mai trecut un an?

păi…pentru că se apropie ziua aia în care, de obicei, oamenii primesc cadouri, mă gândeam să vă spun cam ce-mi doresc. poate…cine ştie… :D mă rog, nici nu-s foarte pretenţioasă. dacă anul trecut nu-mi doream decât flori şi iubire, acum parcă aş cam vrea şi luna de pe cer dacă s-ar putea. m-aş mulţumi, printre altele, cu un laptop (să fie un MacBook), un aparat foto (nush de care, dar pot reveni cu detalii) şi evident multe flori. aaa şi ar merge şi-un job. nu ştiu să fac prea multe, dar învăţ repede ;;) şi-mi mai doresc ceva de vreo doi ani, dar la acest capitol suntem în tratative. n-ar fi frumos să primesc două cadouri la fel, nu-i aşa? lista ar putea continua pe vreo câteva pagini, dar după aia unde mai e surpriza :)

show_ec4ab3cc81ca04(448, 46);

Morrissey – That's how people grow up
Asculta mai multe audio Muzica »

p.s: 1. să mă sărbătoriţi în linişte cât sunt plecată, să nu mă-njure vecinii!
2. melodia e doar de încurajare, n-am de gând încă să “grow up” :D

Previous Older Entries Next Newer Entries