eu şi trecutul meu n-avem o relaţie prea bună. în sensul că eu nu-l mai vreau în prezent(că doar e trecut doooh!!!), dar el mă vrea înapoi. şi se ţine scai de fundul meu. nu înaintez prea mult că-l şi văd în spatele meu, la vreo doi-trei paşi. ba din când în când mă şi-ajunge. şi eu-s atunci pe genul: “nu, n-ai voie! nu-l băga în seamă, nu-l atinge! e caca!”. ca mamele alea crizate. apropo de asta, mama n-a fost niciodată aşa, motiv pentru care-i mulţumesc. şi nici nu m-a obligat să mănânc, aşa cum au fost obligaţi unii dintre voi.
dar să revenim. şi ziceam de trecut. acum nu vă-nchipuiţi c-aş fi vreo criminală-n serie (dacă vi se pare cool, atunci vă puteţi închipui. doar puţin) sau că cine ştie ce nenorociri am făcut sau cine ştie ce mustrări de conştiinţă mă bântuie, că nu-i cazul. poate ar fi fost mai interesant să am motive SERIOASE să mă plâng, dar n-am. aşa că mă plâng şi eu de ce pot. de nişte chestii din trecut, care-s în trecut şi trebuie să rămână acolo. nu? iar eu nu trebuie să mă mai leg de ele tot timpul, iar ele trebuie să-mi dea pace. şi probabil mi-ar da dacă eu aş fi mai puternică şi-aş spune: “gata. s-a terminat. definitiv şi irevocabil.” dar eu azi zic “nu”, mâine sunt foarte plictisită şi-mi iese un “hai că poate”, poimâine iar că “nu”. şi uite-aşa o ţinem iar pân’ la crăciun.

ce faci când parcă-ţi cam vine să le reproşezi ceva părinţilor? şi nu o faci. poate din respect. poate de teamă că nu stau tocmai bine cu sănătatea. poate şi pentru că pe undeva te simţi vinovat căci toate astea vin din invidie. sau te temi că poate-s lucruri copilăreşti şi pe moment nu realizezi. dar te simţi în continuare nedreptăţit.
taci?

aici trebuia să fie un post despre revoluţie. dar nu-mi place de el deocamdată aşa că-l mai amân. mă gândeam apoi să scriu despre sinceritate. căci mă aflu în imposibilitatea de a fi înfiorător de sinceră cu cineva. şi cum aş putea fi eu aşa când există riscul de a cutremura încrederea de sine a personajului. poate exagerez.
so…o să vă povestesc despre un tip. cu care n-am vorbit niciodată. decât din priviri. şi ne-am înţeles tare bine.
prima dată. l-am zărit într-un club care, oricât m-aş chinui, nu mai ţin minte cum se numea. şi observ că a cam dispărut din şapte seri. mă rog. un club plin de negri în seara aia. d-aia înalţi şi slăbănogi. care dansau ca-n filme.
tipul era ceva dj p-acolo. iar eu eram fascinată de cum dansau ăia. prietenul meu nu era însă la fel de încântat aşa c-am plecat.
a doua oară. eram la muncă. la un moment dat aud o voce cunoscută şi foarte colorată. de femeie. întorc capul şi-l văd p-ăsta. tipa-l instalează în locul ei la calculator, schimbă câteva cuvinte şi-l lasă acolo vreo câteva ore. şi pentru că şi dacă ar fi vrut n-aveam cum să nu mă observe…m-a observat
a treia oară. era mai-luna iadului. accidentul-problemele cu licenţa- prima despărţire. în sfârşit ajunsesem la facultate să depun lucrarea de licenţă şi aşteptam ceva la secretariat. cineva bate la uşă şi-apoi intră. tipu. eu îmi termin treaba şi plec. cam cât de mică e lumea asta mare?

în altă ordine de idei, de mâine mă apuc să învăţ franceză. serios. adică să şi scriu, să şi citesc. nu numai să-nţeleg despre ce-i vorba într-un text. aşa că dacă are cineva vreun sfat în acest sens îl primesc cu plăcere.
aaa şi mai am nişte întrebări. cam retorice.
de ce când ţi-e scricat calculatorul ai vedea toate filmele din lume?
de ce când n-ai maşină îţi vine o poftă nebună să conduci?
de ce când eşti obosită şi n-ai chef de nimic se trezeşte toată lumea să te invite prin diverse locuri, iar când eşti plictisită zici c-au murit toţi?
de ce nu mi-am luat bilet la sting? şi deocamdată nici la depeche?
şi de ce nu m-am ridicat din pat toată ziua?

cum poţi să omori speranţa, bestia asta care vânează pe la colţuri? cică “speranţa moare ultima”. ok, asta înseamnă că mor eu înaintea ei sau cum?
da, credeam c-a dispărut. dezamăgită fiind, eram convinsă că s-a sinucis. daaar nuuuu, bestia era plecată probabil în concediu. îşi luase liber că prea muncise tot anul. şi de câteva zile îşi tot face curaj să apară în faţa mea. ba cu-n vis frumos. ba cu o conversaţie interesantă.
iar eu…eu sunt sătulă până peste cap de ea. şi n-o mai vreau înapoi. să se ducă învârtindu-se cu cine-a făcut-o. că eu n-o mai vreau.
aşa că mă gândeam…cum facem să omorâm speranţa înainte de termen?

neața

că tot mă întrebam eu mai devreme ce poate fi mai frumos de-atât. păi ar fi foarte frumos dacă mi-ar merge şi mie internetul ca înainte. mda…el merge, dar cred că şi un melc se mişcă mai repede decât internetul meu. evident, i-am sunat. mai întâi fratele meu, pe care l-au convins că problema ar fi de la calculator. aşa că într-o seară l-a formatat. a doua zi mă aşteptam ca netul să zbârnâie, s-o ia din loc şi nu alta. de unde?! el tot ca melcu se mişca. mă enervez, pun mâna pe telefon şi sun din nou. sună ce sună şi-aud un oftat, apoi o voce plictisită de bărbat. îmi spun eu acolo oful şi-aştept cu nerăbdare soluţia salvatoare.
-doamnă, mie mi-arată că vă merge internetul.
-nici n-am spus altfel, doar că merge foarte prost.
-bine, hai să facem un test.
şi facem testul, emoţionată de parcă aşteptam rezultatul la barză. ping, ping, ping…
-doamnă, păi vă merge internetul.
îmi muşc buzele şi reiau
-îmi merge, numai că merge prost. aştept minute în şir să mi se încarce un clip pe youtube, iar la filme nu pot decât spera.
-bine, hai că vă fac nu ştiu ce. (ceva de ip)
-bine.
face el acolo ce face şi ne luăm la revedere în speranţa că nu-l voi mai deranja niciodată. da’ de unde, internetul meu parcă merge şi mai prost. acum abia mă mai ţin nervii să navighez şi uneori nici pe ym nu doreşte să se conecteze.

semnalez apariţia unei noi stări de spirit. s-a instalat la un moment dat, fără vreun motiv anume. a luat o pauză mică în cele două-trei zile cât am fost bolnavă, dar azi de dimineaţă a băgat capul pe uşă să vadă cum mă simt. când am deschis ochii am observat-o cum stătea în uşă şi m-aştepta. ce poate fi mai frumos de-atât?

în altă ordine de idei, am primit din nou o leapşă. una caritabilă, ca să zic aşa. de la andrada. care mai nou este voluntar charity gift şi care mă îndeamnă să-mi aleg cinci produse de pe site-ul lor pe care mi le-aş dori. aşa că nu-mi rămâne decât să sper că am admiratori secreţi care abia aşteaptă să-mi facă un cadou.
1. pentru că mi-a plăcut ideea de a mă plimba cu bicicleta pe străzile florenţei mi-aş dori un weekend romantic cu iubitul meu imaginar.
2. cercei “Hello Kitty Colours” rosu-alb pentru că-s simpatici
3. un carneţel teddy bear pentru că, deşi nu-mi notez niciodată nimic, îmi place să-mi cumpăr prostii din astea pe care nu le folosesc
4. albumul reuters pentru că, dacă nu mă înşel prea tare, mi-a picat în mâini la un moment dat şi mi-a plăcut şi-aş vrea să-l am
5. să nu râdeţi, da? pls, pls. so…nu în ultimul rând un carusel muzical pentru că întotdeuna mi-am dorit să am chestii d-astea cântătoare.

acum trebuie să dau leapşa asta mai departe. păi o dau şi eu ultimelor cinci persoane din blogroll-ul meu. deci…verde ursuz, şi nu e ea de vină, there is no spoon, de la a la z şi într-o ureche

pe vremea când banii nu reprezentau o problemă pentru ea, zuza noastră a făcut marea greşeală de a-şi procura nişte carduri de credit. nu-i ajungea, se pare, salariul pentru a cumpăra produse invizibile. era stăpână pe ea şi convinsă că va da banii înapoi in no time. dar nici zuza nu-i tot timpul atât de inteligentă pe cât se crede. a observat ea, însă, că mai există şi alţi oameni inteligenţi care fac d-astea. deci să nu zăbovim prea mult asupra acestui aspect că nu-i cazul.
astfel că acum băncile tot trag de ea să scoată banii. bani pe care…ia-i de unde nu-s. dar zuza este în continuare optimistă.

înainte ca 2008 să se transforme în trecut, zuza a sesizat apariţia unor dureri. deşi nu se sperie ea aşa cu una, cu două, acum era tare înfricoşată. atât de tare încât şi-a luat inima-ntre dinţi şi, cum a răsărit 2009, a fugit la medic. pentru că avea oareşice pile, acesta s-a purta cu zuza noastră aşa cum ar trebui să se poarte cu toţi pacienţii. într-o lume perfectă. dar, în ciuda pilelor, medicul n-a putut să-i doar o veste bună (că n-o să moară) şi multe proaste. dar zuza este în continuare optimistă.

când credea că toate astea ajung pentru o singură săptămână, zuza a primit un mail ieri dimineaţă. în care era anunţată că nu a fost selectată pentru a merge la cursul acela pe care-l aşteaptă de jumătate de an. ce oameni!!! ei nu ştiu cât de mult îşi dorea zuza să înveţe să scrie ca nenea ăla de la esquire? dar zuza este în continuare optimistă.

şi perseverentă. dar nu perseverentă în a-şi găsi un job. nu, nu, nu! ci perseverentă în a obţine o întâlnire. cu un domn. care ar avea, se pare, probleme cu anger-managementul. dar, nu-i aşa, zuza este în continuare optimistă.
şi haiosă. cică seamăna cu micuţul mort din madagascar. care nu e mort!!! e doar haios.

vă mulţumesc pentru atenţie. la revedere.