29 Ian 2009
by o picăturăin diverse
eu şi trecutul meu n-avem o relaţie prea bună. în sensul că eu nu-l mai vreau în prezent(că doar e trecut doooh!!!), dar el mă vrea înapoi. şi se ţine scai de fundul meu. nu înaintez prea mult că-l şi văd în spatele meu, la vreo doi-trei paşi. ba din când în când mă şi-ajunge. şi eu-s atunci pe genul: “nu, n-ai voie! nu-l băga în seamă, nu-l atinge! e caca!”. ca mamele alea crizate. apropo de asta, mama n-a fost niciodată aşa, motiv pentru care-i mulţumesc. şi nici nu m-a obligat să mănânc, aşa cum au fost obligaţi unii dintre voi.
dar să revenim. şi ziceam de trecut. acum nu vă-nchipuiţi c-aş fi vreo criminală-n serie (dacă vi se pare cool, atunci vă puteţi închipui. doar puţin) sau că cine ştie ce nenorociri am făcut sau cine ştie ce mustrări de conştiinţă mă bântuie, că nu-i cazul. poate ar fi fost mai interesant să am motive SERIOASE să mă plâng, dar n-am. 
aşa că mă plâng şi eu de ce pot. de nişte chestii din trecut, care-s în trecut şi trebuie să rămână acolo. nu? iar eu nu trebuie să mă mai leg de ele tot timpul, iar ele trebuie să-mi dea pace. şi probabil mi-ar da dacă eu aş fi mai puternică şi-aş spune: “gata. s-a terminat. definitiv şi irevocabil.” dar eu azi zic “nu”, mâine sunt foarte plictisită şi-mi iese un “hai că poate”, poimâine iar că “nu”. şi uite-aşa o ţinem iar pân’ la crăciun.
27 Ian 2009
by o picăturăin diverse
ce faci când parcă-ţi cam vine să le reproşezi ceva părinţilor? şi nu o faci. poate din respect. poate de teamă că nu stau tocmai bine cu sănătatea. poate şi pentru că pe undeva te simţi vinovat căci toate astea vin din invidie. sau te temi că poate-s lucruri copilăreşti şi pe moment nu realizezi. dar te simţi în continuare nedreptăţit.
taci?
25 Ian 2009
by o picăturăin diverse
aici trebuia să fie un post despre revoluţie. dar nu-mi place de el deocamdată aşa că-l mai amân. mă gândeam apoi să scriu despre sinceritate. căci mă aflu în imposibilitatea de a fi înfiorător de sinceră cu cineva. şi cum aş putea fi eu aşa când există riscul de a cutremura încrederea de sine a personajului. poate exagerez.
so…o să vă povestesc despre un tip. cu care n-am vorbit niciodată. decât din priviri. şi ne-am înţeles tare bine.
prima dată. l-am zărit într-un club care, oricât m-aş chinui, nu mai ţin minte cum se numea. şi observ că a cam dispărut din şapte seri. mă rog. un club plin de negri în seara aia. d-aia înalţi şi slăbănogi. care dansau ca-n filme.
tipul era ceva dj p-acolo. iar eu eram fascinată de cum dansau ăia. prietenul meu nu era însă la fel de încântat aşa c-am plecat.
a doua oară. eram la muncă. la un moment dat aud o voce cunoscută şi foarte colorată. de femeie. întorc capul şi-l văd p-ăsta. tipa-l instalează în locul ei la calculator, schimbă câteva cuvinte şi-l lasă acolo vreo câteva ore. şi pentru că şi dacă ar fi vrut n-aveam cum să nu mă observe…m-a observat 
a treia oară. era mai-luna iadului. accidentul-problemele cu licenţa- prima despărţire. în sfârşit ajunsesem la facultate să depun lucrarea de licenţă şi aşteptam ceva la secretariat. cineva bate la uşă şi-apoi intră. tipu. eu îmi termin treaba şi plec. cam cât de mică e lumea asta mare?
în altă ordine de idei, de mâine mă apuc să învăţ franceză. serios. adică să şi scriu, să şi citesc. nu numai să-nţeleg despre ce-i vorba într-un text. aşa că dacă are cineva vreun sfat în acest sens îl primesc cu plăcere.
aaa şi mai am nişte întrebări. cam retorice.
de ce când ţi-e scricat calculatorul ai vedea toate filmele din lume?
de ce când n-ai maşină îţi vine o poftă nebună să conduci?
de ce când eşti obosită şi n-ai chef de nimic se trezeşte toată lumea să te invite prin diverse locuri, iar când eşti plictisită zici c-au murit toţi?
de ce nu mi-am luat bilet la sting? şi deocamdată nici la depeche?
şi de ce nu m-am ridicat din pat toată ziua?
21 Ian 2009
by o picăturăin diverse
cum poţi să omori speranţa, bestia asta care vânează pe la colţuri? cică “speranţa moare ultima”. ok, asta înseamnă că mor eu înaintea ei sau cum?
da, credeam c-a dispărut. dezamăgită fiind, eram convinsă că s-a sinucis. daaar nuuuu, bestia era plecată probabil în concediu. îşi luase liber că prea muncise tot anul. şi de câteva zile îşi tot face curaj să apară în faţa mea. ba cu-n vis frumos. ba cu o conversaţie interesantă.
iar eu…eu sunt sătulă până peste cap de ea. şi n-o mai vreau înapoi. să se ducă învârtindu-se cu cine-a făcut-o. că eu n-o mai vreau.
aşa că mă gândeam…cum facem să omorâm speranţa înainte de termen?
21 Ian 2009
by o picăturăin diverse
neața
Previous Older Entries
RSS