aștept. și sper. sper să apară cât mai repede. să apară înainte să-mi explodeze capul prea plin de gânduri. n-am auzit cazuri, ce-i drept, dar aș putea fi prima.
o să-mi ia ceva să-i spun tot ce am de spus. parcă mă și văd gesticulând și făcând mutre ciudate, cum fac atunci când îmi vine să spun totul în același timp, fără punct și fără virgulă.

verva asta a dispărut odată cu el. a fost ca un doliu. “nu mai spun nimic, nimănui”. nu credeam că golul lăsat va fi atât de mare. și nu credeam că el va dispărea de tot. credeam că va rămâne undeva acolo doar pentru mine. că va rămâne omul căruia eu să-i spun mereu ce am pe suflet. și el să mă asculte. și să-i pese. și poate să-mi dea sfaturi. dar cel mai important, să mă asculte.